Mircea Irimescu: Sunt OK, dar adio ţigară!

După ce, sâmbătă dimineaţă, a suferit un preinfarct înaintea meciului Alro – Luceafărul Oradea, Mircea Irimescu, antrenorul principal al slătinenilor, a intrat pe mâna medicilor cardiologi de la Slatina, Craiova şi, de luni, şi a celor de la Timişoara. În oraşul de pe Bega, lui Irimescu i s-au implantat două stenturi, iar ieri după-amiază el a ajuns acasă, în Craiova. „Totul este acum OK, mă simt bine. Am părăsit astăzi (ieri – n.r.) spitalul din Timişoara, aş fi vrut să-l părăsesc de ieri, dar marţi n-am avut la «costumul» meu de… pijama o cravată adecvată! Am revenit astăzi (ieri – n.r.) acasă, dar adio ţigară!“, a spus „Iribar“. În ultimii doi ani, trei foşti mari fotbalişti ai „Craiova Maxima“ s-au „îmbogăţit“ cu stenturi: Geolgău are trei, iar Ungureanu şi, de luni, Irimescu, fiecare câte două.

„Mitică Dragomir m-a vrut la Victoria!“

I.J. – Dumneavoastră de ce n-aţi plecat de la Craiova? N-aţi avut oferte sau pur şi simplu n-aţi vrut să părăsiţi Universitatea?
M.I. – Oferte am avut. Venise după mine şi Victoria. Eu terminasem facultatea, iar cei din echipa miliţiei din Capitală mi-au propus să joc la Victoria şi să fiu angajat în miliţie, cu grad de căpitan. Mitică Dragomir era conducătorul acelui club al miliţienilor… Eram în dormitor, acasă, şi i-am auzit pe părinţi, în cealaltă cameră, discutând despre acest subiect. Tata îi zicea mamei: „E înalt, e drăguţ şi nu va umbla îmbrăcat în haine de miliţian, ci doar în civil va fi îmbrăcat. Ar fi o treabă bună deoarece ar câştiga nişte bani frumoşi…“. Atunci am auzit şi răspunsul mamei: „Să nu aud de aşa ceva…. Mircea la Victoria?! Nici vorbă, divorţăm dacă accepţi ca Mircea să plece acolo! Eu n-am băiat de vânzare…“. Mi-am dat şi eu seama că n-are rost să plec din Craiova, eram singur la părinţi. De fapt, cred că eu am fost cam ultimul mohican. Am plecat de la Universitatea când a venit antrenor Sorin Cîrţu.
I.J. – Şi asta, deoarece a apărut o problemă între voi doi, deşi eraţi – cum sunteţi şi acum – prieteni nedespărţiţi. Ce s-a întâmplat?
M.I. – A fost, într-adevăr, un mic conflict când el a venit antrenor la Universitatea şi eu am decis să mă las de fotbal! M-am întâlnit cu antrenorul Marian Bondrea (era la Electro, în Divizia B) şi m-a invitat să fac antrenamente cu Electro. În final, m-am transferat la Electroputere… N-a fost, de fapt, nici o ceartă cu Sorin. Să vă explic: eu eram pe atunci la apus de carieră ca jucător, iar Sorin era la începutul carierei de antrenor. Fusese adus de la Electro într-un moment critic pentru Universitatea: după primele trei etape eram pe ultimul loc în campionat (1988-1989). Sorin voia să facă, normal, performanţă la Universitatea. Mi s-a părut că-l incomodez.
I.J. – De ce aţi crezut asta?
M.I. – Păi, Sorin îmi tot repeta: „Vezi să nu-i iei pe ăştia tineri la o bere“. Mă tot atenţiona…
I.J. – Vă ştia „pasiunea“ pentru bere!
M.I. – Ei, mai beam şi eu câte o bere-două… Din a doua navetă! Şi atunci i-am zis că o să abandonez activitatea de fotbalist: „N-are rost să ne certăm, mai bine mă las eu de fotbal. De ce să ai impresia că eu îţi creez ţie probleme?!“. Mai departe am povestit…
I.J. – Sorin a povestit despre Irimescu o întâmplare hazlie petrecută la Băile Herculane…
M.I. – Eram în cantonament… Am chefuit noi într-o seară. Eu am plătit nişte lăutari pentru a-mi cânta. A doua zi urma să vină Silvia, viitoarea soţie a lui Cîrţu. „Bă, eu trebuie să dorm, lasă-mă în pace cu lăutarii tăi. Vine Silvia…“, mă admonesta el prieteneşte. Eu aveam chef de lăutari în seara aceea. „N-o să te deranjez, culcă-te. Mă descurc eu“, i-am replicat. M-am dus cu lăutarii prin holul hotelului, dar nu mi-au dat voie nici acolo
să-mi continuu recitalul deoarece lăutarii îi deranjau pe cei cazaţi în hotel. Ce să fac, ce să fac? Am intrat cu toţi lăutarii în lift! Şi îi plimbam pe lăutari când sus, când jos, iar ei îmi cântau în lift! Sorin auzea muzică, apoi nu mai auzea. Nu înţelegea ce se petrece, de unde se aude muzica şi apoi dispare?! Când le-am povestit celorlalţi, s-au prăpădit de râs. Eu i-am plătit pe lăutari, mai aveau o jumătate de oră de cântat. Cum să-i las să plece? Şi unde să mă fi dus?

(Fragment din volumul aflat în curs de apariţie la Tipografia de Sud „Frumoşii nebuni ai Craiovei Maxima“, ediţia a II-a)

Ion Jianu – GdS

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.